Thursday

Perspectivele de aderare la NATO a republicii Moldova. O privire de la Chişinău

Transformările politice recente de la Chişinău i-au determinat pe unii comentatori, dar şi pe unii politicieni din dreapta Prutului, să reia dezbaterea pe această temă, pe care au pigmentat-o cu îndemnuri noi şi argumente vechi. Câtă vreme (aproape nouă ani) pâinea şi cuţitul au aparţinut regimului Voronin, o asemenea dezbatere eşua rapid prin trimiterea expresă la prevederea constituţională cu privire la neutralitatea Republicii Moldova. Acum, vremurile s-au schimbat. Cât de tare?

http://presa.nu/images/upload/e2c420d928d4bf8ce0ff2ec19b371514.jpg

de Vlad Ţurcanu

În 2001, Vladimir Voronin chiar îşi începea mandatul printr-o declaraţie spumoasă la adresa NATO, afirmând că va face tot posibilul ca să pună stavilă tancurilor NATO înainte ca acestea să ajungă la Breansk. Ulterior, din calcule politice, el şi-a atenuat discursul anti-NATO, lăsând acest mesaj pe seama susţinătorilor săi. Aceştia au întreţinut în spaţiul public ideea că Republica Moldova se poate integra în Uniunea Europeană fără a adera la NATO. Această optică este împărtăşită de majoritatea cetăţenilor Republicii Moldova. Potrivit unui sondaj de opinie realizat de IMAS acum o lună, doar un sfert dintre moldoveni ar pleda pentru aderarea la Alianţa Nord-Atlantică. 36 la sută se declară împotrivă, iar restul sunt indecişi. Aceasta, în condiţiile în care 60 la sută dintre moldoveni doresc integrarea ţării lor în Uniunea Europeană.

Noua elită politică de la Chişinău pare să ţină cont de aceste opţiuni ale electoratului, arătând că este dispusă să marginalizeze acest subiect. Mihai Ghimpu, liderul Partidului Liberal, devenit preşedinte al Parlamentului şi preşedinte interimar al statului, declara recent într-un interviu acordat Europei Libere, cu referire la aderarea la NATO, că „acum cel mai important este sa lăsăm la o parte toate acestea şi să ne ocupam de lichidarea sărăciei”. Ce l-a determinat pe Mihai Ghimpu să-şi nuanţeze poziţia faţă de aderarea la NATO dacă aceasta figurează în programul partidului pe care îl conduce?

Probabil, acelaşi motive care l-au făcut mai precaut în declaraţii şi pe premierul Vlad Filat, lider al PLDM, o altă formaţiune politică din cadrul Alianţei pentru Integrare Europeană (AIE). Filat a spus recent că „am ajuns în cadrul Alianţei la compromisul de a nu prioritiza discuţiile legate de aderarea Republicii Moldova la NATO”.

Aceste motive pot fi câteva:

Cererea comuniştilor de a fi păstrată neutralitatea ţării în schimbul votării de către aceştia a candidatului AIE la şefia statului, Marian Lupu
Coaliţia de guvernământ, formată din Partidul Liberal, Partidul Liberal-Democrat, Partidul Democrat şi Alianţa „Moldova Noastră” au transmis comuniştilor un set de propuneri în schimbul voturilor acestora pentru Lupu, în care se regăseşte şi acceptul de a nu „umbla” la articolul 11 din Constituţie, care se referă la statutul de neutralitate a ţării. AIE nu poate modifica Constituţia (care poate fi amendată cu 2/3 din voturile celor 101 deputaţi), având doar 53 de deputaţi, dar poate iniţia un referendum popular în acest sens.

Federaţia Rusă se opune aderării Republicii Moldova la NATO
„Federaţia Rusă nu este interesată ca NATO să se apropie de graniţele sale”, i-ar fi spus preşedintele rus, Dmitrii Medvedev, şefului interimar al statului moldovean, Mihai Ghimpu, potrivit declaraţiei ultimului, după întrevederea pe care cei doi au avut-o în luna octombrie la Chişinău, cu ocazia summit-ului CSI. Inutil de precizat de ce poziţia Kremlinului în această problemă nu poate fi neglijată de politicienii moldoveni. Fugitiv, pomenim doar de enclava transnistreană din coasta stângă a Republicii Moldova, dependenţa Chişinăului de gazul rusesc şi nevoia de a primi un credit în valoare de 150 de milioane de dolari, promis de guvernul de la Moscova. Fără împrumuturi, guvernul Filat nu are şanse să acopere deficitul bugetar imens pentru o ţară mică precum e Republica Moldova: în jur de 400 de milioane de euro. Dacă s-ar pomeni în imposibilitatea de a plăti pensiile şi salariile bugetarilor, noua guvernare ar claca rapid în favoarea comuniştilor, netezindu-le calea spre revenirea acestora la putere.

Electoratul lui Marian Lupu nu priveşte cu ochi buni apropierea de NATO
În comparaţie cu electoratul celorlalte partide, bazinul electoral al comuniştilor e ca un ocean faţă de un lac. E masiv, stabil, divers şi de aceea atractiv. În ciuda compoziţiei sale diverse, care îi conferă prestanţă, nu se arată impenetrabil. Votanţii tradiţionali ai comuniştilor sunt, pe de o parte, etnicii ruşi, ucraineni, găgăuzi şi bulgari. Aceştia sunt ademeniţi cu mesaje anti-româneşti şi pro-ruseşti, în general. Când la Chişinău guvernează „de-ai lor”, ei prosperă în afaceri, primesc posturi de conducere şi satisfacţia de a-i vedea neîmpliniţi pe moldovenii care-şi revendică drepturi naţionale. Pe de altă parte, comuniştii sunt votaţi de moldovenii nostalgici, în marea lor majoritate de vârsta a treia, aflaţi încă sub impresia vremurilor sovietice, când aveau de mâncare şi sentimentul că fac parte dintr-o putere mondială. Nu în ultimul rând, lista electoratului de stânga este completată de oportunişti, într-un număr deloc de neglijat.

Comuniştii au ţinut la electoratul lor ca la ochii din cap şi l-au tratat cu maximă grijă. Au mărit cu regularitate pensiile şi le-au plătit fără întârziere. Au construit complexe memoriale care glorifică Armata Sovietică, chiar dacă acestea au costat zeci de milioane de lei.

Acest electorat numără între 700 de mii şi 800 de mii de oameni cu drept de vot, ceea ce reprezintă aproximativ jumătate dintre cetăţenii care merg la urne. La scrutinul parlamentar din 2001 pentru PCRM au votat 795 de mii de oameni (50.07% din sufragii), în 2005, 716 mii (45.98%), iar la 5 aprilie 2009 – 760 de mii de electori (49.48%). În ultimii 8 ani, la acest electorat au râvnit numeroşi aventurieri politici, care au încercat să-l disperseze şi să-l atragă de partea lor. Unii pur şi simplu n-au reuşit. Alţii au fost neutralizaţi rapid de aparatul represiv al lui Voronin.

Marian Lupu este primul politician căruia i-a reuşit acest lucru. Părăsind Partidul Comuniştilor la scurt timp după alegerile de la 5 aprilie, el a izbutit să fisureze acest bloc monolitic şi să-şi asigure la alegerile anticipate din 29 iulie susţinerea unei părţi importante din el.

Abia acum însă urmează marea împărţeală. Comuniştii sunt vizibil slăbiţi după ce au fost nevoiţi să treacă în opoziţie. Armele lor de forţă de care au uzat în alegeri – resursa administrativă şi maşinăria de propagandă – nu le mai aparţin, decât într-o oarecare măsură. Iată de ce, este de aşteptat că în cazul unor alegeri anticipate (care ar putea avea loc anul viitor în cazul dacă la 7 decembrie deputaţii vor eşua în încercarea lor repetată de a alege un preşedinte), o parte din electoratul lor tradiţional ar putea migra către Marian Lupu şi partidul pe care îl conduce, Partidul Democrat.

Pentru ca acest lucru să se întâmple, Marian Lupu are grijă să spună potenţialului său electorat ce vrea acesta să audă. Între altele, că nu va permite ca Republica Moldova să adere la NATO şi că va păstra statutul de neutralitate al ţării, că este moldovean şi nu român, că nu va participa la manifestările programate să aibă loc la Chişinău pe 1 decembrie (pentru că acestea sunt prilejuite de „sărbătoarea naţională a unui altui stat”).

S-ar putea ca, în adâncul inimii sale, Marian Lupu să se simtă român şi să cunoască foarte bine avantajele aderării la NATO. Dar el este în primul rând politician. Mintea sa de economist instruit la Moscova, Geneva şi Washington produce calcule, nu emoţii. S-ar putea ca aceste calcule să-i sugereze că nu este acum momentul să se trâmbiţeze despre NATO, când apele încă nu s-au limpezit la Chişinău.

Cert este că pe lângă discuţiile despre NATO, Chişinău are de înlăturat bariere care fac imposibilă la ora actuală orice evoluţie în acest sens.

Republica Moldova nu are o lege a lustraţiei
Câţi foşti şi actuali agenţi ai serviciilor secrete sovietice/ruseşti se regăsesc astăzi printre demnitarii de stat moldoveni şi în mediul de afaceri care influenţează uneori decisiv procesele politice ale ţării? Nimeni nu i-a cercetat sau numărat. Infiltraţi în poziţii-cheie, ei vor zădărnici orice tentativă de apropiere de NATO, pentru a-şi păstra funcţiile şi demnităţile publice actuale. Sau pur şi simplu pentru că asta au fost învăţaţi să facă. Dacă reuşesc, colaborarea cu Alianţa se va limita în continuare la acţiunile prevăzute de Planul individual de parteneriat Republica Moldova–NATO, între care un proiect de nimicire a materialelor pesticide inutilizabile.

În lipsa unei voinţe politice, părerile preconcepute despre NATO se vor perpetua
Majoritatea moldovenilor vor confunda în continuare NATO cu o simplă alianţă militară care bombardează Belgradul şi omoară civili în Afganistan şi Irak, dar nu vor realiza că securitatea pe care o poate aduce NATO este o precondiţie a dezvoltării economice. Vocile de la Chişinău care pretind că sunt avizate în chestiunea NATO vor susţine mai departe că aderarea la NATO înseamnă cheltuieli foarte mari pentru apărare şi că o asemenea aderare ar însemna pierderea unei părţi din suveranitatea ţării.

Republica Moldova mai are şi neşansa că, la acest moment, Alianţei îi lipseşte o voinţă politică unitară, dar şi o filozofie strategică comună faţă de fostul spaţiu sovietic, după cum susţin specialiştii.

Dar în toată această ecuaţie, declaraţia făcută recent la Bucureşti de vice-preşedintele american, Joe Biden, este încurajatoare pentru adepţii democraţiei de la Chişinău: „Susţinem integrarea euroatlantică a Republicii Moldova”.