Kurva! Kurva! Asa se spune ca strigau in 1968 granicerii sovietici de peste Prut, catre omologii lor romani, dupa ce Nicolae Ceausescu a tinut faimosul discurs cu nieamestecul in thebuhili intehni, ocazionat de intrarea rusilor in Cehoslovacia. Acum ma aflu de partea cealalta.
A Prutului. Povestea implica un gard istoric, unul din putinele ramase in picioare la 20 de ani dupa caderea comunismului.
E 16 decembrie 2009, acum 20 de ani ne era clar ca in Romania, la Timisoara, se intampla ceva. Aici, la Ungheni, ninsoarea citeaza din “Doctor Jivago” si ochii te mint ca strazile, masinile, restaurantele se intampla undeva prin iarna lui '93-'95, intr-un Est neprecizat. Aceleasi rable, cladiri de beton, parcuri devastate, firme fistichii, cu consoanele incurcate ca si la noi, ca peste tot, la marginea lumii. De la Chisinau la Ungheni sunt vreo suta de kilometri, Romania e peste gard, dar in mod subiectiv, distanta se aduna la cea dintre Bucuresti si Chisinau. Si cu asta am ajuns la ce ne intereseaza. Gardul.
Berlinezii au avut un zid pe care l-au facut bucati, noi, romanii, un dictator pe care l-am ciuruit cu o eleganta deosebita, pana si albanezii l-au avut pe Enver Hogea, care a avut o fiica, Pranvera, care fiica i-a facut lui Enver o piramida in chip de monument funerar. Oasele batranului stalinist, fost tutungiu, nu au ajuns insa acolo, fiindca a cazut comunismul, iar albanezii au facut, in masina nemuririi lui Enver, o discoteca. Romania si Republica Moldova au intre ele un gard. Inca. De sarma ghimpata.
De ce-a fost nevoie de gard e relativ clar, ziarele spun ca l-au pus rusii prin '40, cand tocmai isi adjudecasera din nou Basarabia. Ce mai cauta inca acolo e mai greu de inteles, la peste 20 de ani dupa ce Republica Moldova si-a declarat independenta. Cert e ca e vorba de vreo 80 de kilometri ramasi in picioare, cam o treime din granita, in raioanele Ungheni si Cantemir. Acum, in fine, se da jos. A spus premierul reformist Vlad Filat, dupa ce, nu cu multa vreme in urma, comunistul Vladimir Voronin ii amenintase cu puscaria pe localnicii din Ungheni, al caror consiliu raional pusese pe rol o hotarare de renuntare la gard, cu ceva referiri la modernizarea sistemelor de paza.
Nevazut in Romania, gardul asta e o mare poveste la Chisinau. Daramarea lui se leaga de caderea comunistilor si aspiratia catre Vest. E o poveste nu tocmai noua pentru basarabeni. In anii '90, Unghenii prosperau la fel cum prospera Ruse, orasul aflat mai aproape de Bucuresti decat Ploiestii. Pentru noi, amintirile sunt destul de vagi si au iz de tigari cu marci occidentale, putin mai scurte si uneori mai bune (daca tigarile pot fi asa ceva) decat cele “cu timbru” din Romania. Toate acestea s-au cam terminat, pentru moldoveni, cam pe cand noi sarbatoream cu artificii intrarea in Uniunea Europeana, la 31 decembrie 2006. Ca sa treci frontiera Uniunii Europeane ai nevoie de viza, nu-i asa? Noi, pe atunci, numai de problemele moldovenilor nu aveam chef. Au mai urmat trei ani de Voronin si comunisti, apoi evenimentele din primavara lui 2009 si in fine, Alianta pentru Integrare Europeana, cea cu premierul Filat, cel cu daramarea gardului.
In cautare de martori
O stire de “cap de jurnal” pentru televiziunile din Chisinau, in zilele in care televiziunile din Romania il intervievau pe pastorul Tökes. Presa moldoveneasca a garnisit de regula actiunea cu epitetul “simbolica” si, din punctul de verere al moldovenilor, asa si este. Care e situatia pe teren? Cred ca am fost unul dintre foarte putinii ziaristi care au vazut gardul cu ochii lor, in zilele cu declaratia lui Filat. Moldovenii au luat foarte in serios ce s-a intamplat in primavara la Chisinau, caderea Partidului Comunist, asa ca apetitul pentru latura politica a ghimpilor gardului (se fac jocuri de cuvinte cu numele lui Mihai Ghimpu, presedintele interimar al Republicii) e natural. Ce e dincolo de simboluri?
Proteza mea epistemologica au fost, intr-un spatiu nefamiliar, abundent in fulgi si cuvinte rusesti, reporterul si operatorul unei televiziuni pe nume Vertamar, din Ungheni. Pe Adrian si Valera i-am cunoscut intr-un program IREX care construieste o retea de televiziuni locale in Republica Moldova, sub numele “Aici”. Dupa vreo doua ore facute, de la Chisinau, intr-un soi de tanc de masina americana, cu vreo opt locuri, cam pe cand era ninsoarea mai ninsoare si in Moldova, si in Romania, am ajuns la prietenii nostri din Ungheni. Adrian, reporterul, tragea sa-i ia un sincron presedintelui de consiliul raional, presupun ca unul si acelasi cu Ion Harea, cel amenintat de Voronin cu puscaria daca nu lasa gardul in pace. Dar granicerii, Adriane? Am vorbit sa gasim unul de pe vremuri.
Adrian e mai reporter ca altii, l-a gasit. De pe vremea URSS? Se dovedeste ca nu, ci de un pic mai incoace, prin 1993. Valentin e un tip la vreo 50 de ani, cat malul Prutului, nu vrea sa auda de tigari din Romania (si nici din Moldova sau alta tara), face body-building, vorbeste ruseste si spune ca e “moldovan”, dar a plecat din Republica de mic, drept pentru care a uitat limba. A fost convocat la sediul televiziunii de Adrian, care e cam pe jumatate cat el (ca si mine). Mult, cat e, Valentin n-ar prea vrea sa vorbeasca. Sto vi hatite de la mnie, oameni buni? Eu nu pot vorbeste decat ruseste.
Hai, ma, Valentin, zi in ruseste! Nu vrem secrete militare, nu facem politica. Valera, operatorul, o da pe rusa. Cei doi turuie, toata lumea sare pe Valentin, care se fataie ca un urs zapacit de niste catei si pana la urma accepta sa povesteasca. Dar numai cu spatele la camera. O luam prin nameti catre gard.
Insusi el, gardul
E dincolo de o sosea si arata destul de putin impozant, un gard de puscarie e mai mare si cu ceva beton in el. Dincolo se vede un granicer “de azi” cu un sabaka-n lesa. E o padure deasa, cred ca de mesteceni, sabaka il trage dupa el pe granicer, cu limba scoasa de-un cot, probabil a mirosit ceva bun, dar bun de tot, mai ceva ca Andreea Marin, printre mesteceni. Valera prinde un capat de cadru cu granicerul si catelul, apoi asaza camera pe trepied. Adrian face un stand-up cu intoarcere, un pic stangaci, si Valentin, cu spatele si gluga infundata pe cap, incepe sa gavareasca. Sabaka-n sus, sabaka-n jos. Se pare ca de asta era vorba la celebrul gard. Dardaiala, vodca nenumita. Se termina, Adrian e multumit. Aparent, pare a fi iesit ceva cu prietenia intre popoare, cum schimbau tigari cu romanii si asa mai departe. “Kurva, kurva” a fost mult mai demult. Si poate ca nici n-a fost. In fine. Avem altceva decat sincronul cu Filat. Sau pe cel cu presupusul Harea, de la Raion. P-ala il ia Adrian maine, ca presupusul Harea n-a vrut sa vina la gard, vrea doar sa-l darame. Fii atent, Adriane: politicienii moldoveni vor sa dea sincroane la ei in birou. Cei romani se-mbraca-n canadiene fancy si se reped la ninsoare, viitura, ce-o fi, ca stiu ca sunt camerele acolo, ii filmeaza.
Mda, zice Adrian, si adauga: Valentin a spus ca daca se darama gardul, o sa dea localnicii iama-n padure. Sunt specii acolo, e un fel de rezervatie, 2200 de hectare. Valera ma intreaba ce cadre vreau. Ii spun: nu-s operator, vezi tu. O panoramare stanga-dreapta, gardul asta e mult mai lat decat inalt, detalii, nu stiu. Valera mermeleste ceva la camera, nu pare multumit cu libertatea castigata. Valentin, granicerul, il priveste lung, din cap pana-n picioare, si incepe sa-i dea niste indicatii amabil-autoritare. Valera se conformeaza si filmeaza. Valentin se intoarce langa mine.
Eu moldovan, zice, dar plecat, uitat limba. Apoi incepe sa dea din mainile cat niste copaci si sa vorbeasca in ruseste, fraze lungi, pigmentate cu: panimaes? Panimaiu ca a facut o scoala de operatorie in armata, la Moscova. Filmat granita, zice Valentin. Arriflex, avansez eu un nume de aparat de filmat. Filmo, Krasnogorsk, Eclair, balsoi, exclama Valentin in extaz. Vot, vot! Muzica moldoveneasca, incepe Valentin, e asa: tarara, tarara, si la Iasi, nu ca la Bucuresti, tarari, tarari. Da, da, zic eu.
Un masinoi prazuliu opreste langa noi. Din el se varsa cativa cetateni in kaki, cu sube si usance (asa se cheama caciula aia ruseasca dupa care scotocea lumea prin pietele romanesti in ultimii ani ai lui Ceausescu), cativa centimetri sub gabaritul lui Valentin. Un tip rosu la fata, cu multe stele pe umar, ne ia din scurt: “Trebuia sa filmati la 100 de metri de aici. Dumneavoastra ne dati ce-ati filmat.” Incepem sa parlamentam, sunam la Chisinau, la tipul de la frontiera cu aprobarea. Nu mai ninge cu panimaes, cu puncte, ci cu virgule. Valentin isi da gluga jos. Inamicul cu multe stele face ochii mari: “Aaa, domnul locotenent-colonel! Scazite, kak vi delaite...”
Caseta ramane la noi. Granicerii contemporani sunt profund sictiriti de daramarea gardului, fiindca nu mai au cum pazi mestecenii de dupa.
Vaci transfuge, “orghii” si mic trafic
In Ungheni sunt oameni care “stiu” ca miza polemicii e alta. Se povesteste despre o vaca transfuga, care a trecut din partea romana in cea moldoveneasca in ciuda somatiilor, a scapat de gloante printr-un miracol si a fost rascumparata de romani cu o tona de tuica. Sau, poate, in povestea de mai sus moldovenii erau romanii si pe dos. Oricum, tuica-i tuica, chiar daca la Ungheni se cheama vodca. Valera are o provizie din care ne serveste, e un fel de vinars mai tare. Merge cu biscuiti.
Sunt oameni in Ungheni care mai “stiu” ca nenorocitul ala de gard a stat in picioare 20 de ani dintr-un alt motiv: in spatele lui, paziti de sabaka, domnii de la Chisinau fac vanatori si “orghii”, inca din timpurile lui Sangheli (1992-1997, sfarsitul euforiei independentei).
In rest, Prutul ingheata in anotimpul corespunzator, se poate trece si pune de diferite fratii, barcile cu baxuri de tigari plutesc sau nu plutesc, in functie de sezonul politic. Acum cativa ani, niste hindusi d-aia cu turbane au venit aici, la Ungheni, voiau sa treaca in Romania. Sa vezi ce le-au facut moldovanii nostri: le-au luat cate o mie de dolari, i-au dus cu barcile, noaptea, peste un lac si i-au lasat pe malul celalalt, tot in Moldova. Hindusii, cu turbanele lor, se credeau in Romania...
Dar, desigur, toate acestea nu sunt marfa pentru jurnalism serios. Mai ales in Moldova. Conteaza simbolurile. In plus, dincolo de gard nu sunt numai granicerul, sabaka si orghiile, ci si o conventie privind micul trafic de frontiera, care asteapta OK-ul de la UE. Cu simbolul om vedea noi ce-om mai face, cica se da jos pana la 1 martie 2010, daca toata treaba decurge normal.
Daca. Fiindca, de la Ungheni, cu sau fara gardul ala, nu te poti cufunda de doua ori in acelasi Prut.