2009 a fost anul în care provizoratul s-a definitivat în politica româneascã. Dupã douã mandate lungi, Nãstase ºi Tãriceanu, pare a urma o epocã a incertitudinii ºi umorilor corozive. E aceastã judecatã izvorâtã numai din anxietatea viitorului? Sã ne gândim cã anii electorali vor fi tot mai deºi în România: dupã 2009 urmeazã 2012 pentru locale ºi parlamentare, apoi 2014 pentru europarlamentare ºi prezidenþiale. Anii de liniºte sunt puþini, scandalul din campanii pare garantat. Avem însã nevoie, cu adevãrat, de liniºte?
O linie de raþionament spune cã în perioadele electorale labilii ºi lipsiþii noºtri de caracter politicieni au ocazia sã dea ce e mai rãu din ei. Poliþele plãtite, animozitãþile vechi de 15 ani, câºtigate în trecutul comun din diferite feseneuri ºi consilii locale, nu au nimic în comun cu binele tuturor, dar vor gripa mecanismul numit stat ºi infesta spaþiul public, întârziind tranziþia cãtre eficienþã, curãþirea moralã ºi instaurarea unei economii de piaþã liberã adevãrate.
Prezidenþialele din 2009 au consacrat în România metoda mobilizãrii politice prin calomnie, urã ºi vot negativ. Mizeriile pe care ºi le-au azvârlit diferitele tabere una în capul alteia, prin intermediul unui sistem media bipartizan ºi complice cu politicul, au adus peste 10 milioane de români la vot. La modul cum au funcþionat lucrurile, e destul de clar cã va mai urma. ªi cã scandalul cotidian îºi gãseºte ºi valenþe de praxis politic.
ªi totuºi: gãlãgia de pe scena politicã româneascã nu avea cum sã aparã pur ºi simplu, din senin. În spatele circului gratuit existã o tectonicã ideologicã. Scena politicã româneascã are, la o privire superficialã, trei mari filoane, popular, socialist ºi liberal. Nu trebuie sã fii politolog ca sã sesizezi însã cã filonul popular are încastrate petalele unui trandafir veºtejit nu demult, iar socialiºtii nu au, cel puþin deocamdatã, nimic din conotaþiile clasice, de idealism reformist ºi justiþie socialã dezinteresatã. Dimpotrivã, în PSD se perpetueazã o genã de conservatorism rinocerizat ºi simptome de venalitate burghezo-moºieresc-baronalã. În fine, liberalii, care pãreau, pe undeva, cel mai bine aºezaþi în propria matcã tocmai prin percepþia de asociere cu grupuri amorale de interese, defileazã ºi au succes cu Crin Antonescu, un lider cu slogan etic ("România bunului-simþ") ºi reflexe civice. Rãzbunarea defunctului (prin fagocitozã) PAC, care ar fi trebuit sã fie un fel de Solidarnosc, am putea zice...
Într-un sens, 1989 a cãzut, în România, în 2004: dupã Emil Constantinescu cel învins de sistem, lucrurile s-au schimbat cu adevãrat odatã cu victoria Alianþei D.A. Istoria politicã a României de dupã 1989 a fost diferitã de a celorlalte state din fostul lagãr socialist. De regulã, staliniºtii târzii ca Honecker sau Jivkov ori liderii de tranziþie ca Ramiz Alia sau Jaruzelski, ºi ei purtãtori de secerã ºi ciocan, au cedat în faþa unor anticomuniºti; România a fost excepþia, cu Ion Iliescu ºi al sãu FSN, care au asigurat un soi de continuitate în miezul revoluþiei. Cum a fost posibilã aceastã continuitate? Ceauºismul nu a a fost fanatism, ci o teroare a ipocriziei - sau ipocrizie a terorii - de esenþã anideologicã. "Dublugândul" orwellian, cinismul, forþa ascensionalã din anii '50 a "cozii satului" ºi a ciurucurilor de la oraº, ajunse peste timp în fruntea bucatelor, au puþine în comun cu o ideologie coerentã, fie ea ºi de coºmar, ca leninismul.
Dacã 1989 e de fapt 2004, atunci ce e 2009 ºi ce va fi 2010? În restul Estului, la jumãtatea anilor '90, dupã reformiºti s-a întors stânga. Aici, însã, paralela înceteazã: 1989 a venit în România nu doar târziu, ci ºi parþial. Nici mãcar victoria lui Mircea Geoanã la prezidenþiale nu ar fi însemnat genul de restauraþie din restul lagãrului, pentru un motiv simplu: foºtii comuniºti nu au mare lucru de restaurat, fiindcã revoluþia, oricând a avut loc, a avut mai curând efecte superficiale.
Nu întâmplãtor, puþinele succese politice indubitabile ale preºedintelui Bãsescu se leagã de condamnarea comunismului ºi deschiderea Cutiei Pandorei de la CNSAS. E vorba de acte politice de un anacronism necesar: nu foarte utile acum, dar imposibil de sãrit, ca etapã. Comparaþia cu modul cum s-au rezolvat imediat lucrurile în Germania, prin Comisia STASI ºi activitatea pastorului Joachim Gauck, e de notorietate.
Adevãrata problemã ideologicã a României din 2009 sau 2010 este tot cea din 1989: comunismul. FSN-ul ºi Ion Iliescu în versiunea "beta" din 1990-1996 au amuþit sloganurile anticomuniste ºi justiþiare din Piaþa Universitãþii cu un discurs tehnic, vag ºi de lemn despre tranziþie ºi implementare. Revanºa, jalnicã ºi fãrã urmãri, a venit într-o primã fazã în 1996, pentru a se reedita în 2004, ceva mai viguroasã. Deja însã ne este greu sã mai ºtim despre ce vorbim. De unde realitãþile verbale paralele ale politicienilor ºi ura reciprocã a celor douã jumãtãþi de Românie din 6 decembrie.
Liniºtea a fost, poate, posibilã prin vot popular în 1992. În 2009, românii au votat, la distanþã de câteva zeci de mii de voturi dar explicabil, neliniºtea. ªtim cã avem o problemã de rezolvat, nu putem trãi fãrã rãspunsul la întrebare, dar ea, întrebarea, s-a pierdut undeva pe drum.
Dacã este posibilã vreo prognozã, 2010 ar putea fi anul paºilor mari în direcþia reformelor. Mai avem ce reforma? Nu e clar, dar trebuie sã pregãtim terenul pentru restauraþie...